vineri, 3 martie 2017

Cum era să-mi pierd familia când am primit primul meu calculator (ep1)

Pun pariu că toată lumea are câte o poveste amuzantă despre Crăciun şi cadourile primite. Dar a mea este pe cât de amuzantă, pe atât de dramatică. Vedeţi, eu am reuşit performanţa să-mi dezbin timp de 2 ore familia pentru că am scotocit prin casă şi am apăsat periculoasa combinaţie alt-tab.

V-am povestit într-o altă postare despre cum mi-a fost dăruit primul meu calculator în ajunul Crăciunului. Treaba e că sărmanii mei părinţi au tras ca eroii pentru achiziţia respectivă, fiindcă situaţia noastră financiară avea aceeaşi dinamică cu economia Statului Eritreea în 1993.

Eu pot doar să-mi imaginez cât de entuziasmat era tata de faptul că în sfârşit -- ÎN SFÂRŞIT -- copilul nu trebuie să mai umble prin vecini pentru puţină joacă virtuală. Şi nu era cine ştie ce PC, dar IBM-ul ăla era tot ce şi-a permis după orele suplimentare şi cam tot ce aveam eu nevoie.

În orice caz, eu suspectam deja posibilitatea intrării micului Ovi în epoca informaţiei, căci ultimele noastre discuţii tată-fiu erau concentrate pe acest subiect. În plus, eram un copil cuminte, meritam ceva frumos, iar combinaţia 6 decembrie - 19 decembrie (ziua mea de naştere) - 25 decembrie era magică şi trebuia recompensată ca atare.

Aşa că în dimineaţa zilei de 24 decembrie mi-am propus să scotocesc prin casă, în căutarea cadoului aşteptat. M-am învârtit vreo 2 ore în jurul bradului, am citit puţin din Cartierul Winnie Pooh, mai un desen animat pe TVR 1, câteva minute dintr-un film cu Hulk Hogan în rol de Moş Crăciun...şi apoi mi-a picat oportunitatea perfectă ca din cer!

Apare Gaghi, verişoara lui taică-miu, vecina noastră, protectoarea mea şi una dintre cele mai bune prietene ale mamei. Ooo! Ăştia se retrag la ţigări, cafea şi discuţii de oameni mari. Perfect, deci pot să întru în camera utilizată pe post de debara şi să-mi bag nasul prin toate cutiile de acolo.

Era o cameră rece, neîncălzită. În faţa mea se afla o cutie uriaşă din carton, acoperită parţial cu un ţol. Auzeam vocile adulţilor din bucătărie. Inima îmi pulsa nebuneşte, respiram precum un cal negru alergând cu un războinic Comanche în spate.

Am înlăturat textila, am deschis puţin cutia şi mi-am pierdut parţial echilibrul: un monitor, aşezat peste o unitate orizontală. Un IBM. Rămâi calm, Ovidiu! Calm, în biserica mă-tii!

Numai că eu nu ştiu cum să fiu calm. Nu am fost niciodată calm. Vorbesc mult, scriu mult, mă mişc mult, merg mult şi să-mi bag dacă ştiu ce înseamnă linişte. Trebuia să-i spun cuiva ce am descoperit, era prea mult de ţinut în mine, în pieptul şi creierul meu de copil.

Gaghi trebuia să ştie că eu ŞTIU. Aşa că am speculat momentul când Gaghi a rămas singură la poarta casei noastre, în timp ce era pregătită să plece.

'Gaghi, am găsit cadoul meu de Moşu'! E un calculator!'

'Vaaaai, Ovi, să nu zici nimic, să îl aştepţi cuminte sub brad, ca şi cum nu ştii nimic!'

Ce vorbeşti? Sfatul ăsta m-a apărat de un deznodământ nefericit cum te apără un ciorap pe limbă de o gargară cu vitriol.

Wow, mno asta era greu. Acum trebuia să mă prefac că nu sunt iluminat, că nu am descoperit cel mai important lucru din viaţa mea. M-am dus direct la mama, desigur. 'Clau, am găsit cadoul de Crăciun!'

The chain reaction was triggered. Va urma.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu